😱 În fiecare sâmbătă, un buchet nou apărea pe mormântul soției mele, dar nimeni din familie nu făcea asta: Așa că am ascuns o cameră mică lângă mormânt pentru a afla în sfârșit cine lasă florile, iar după ce am vizionat înregistrările, am rămas în șoc total
Soția mea se numea Lora. A murit acum aproape doi ani, în urma unei boli grele. Am trăit împreună timp de șapte ani. În tot acest timp am avut certuri, zile grele și probleme cu banii, dar nu m-am îndoit niciodată că Lora a fost cea mai apropiată persoană din viața mea.
După moartea ei, mult timp nu m-am putut obișnui cu casa goală. Primele luni, aproape în fiecare seară intram în dormitor și pentru o secundă uitam că ea nu mai este acolo. Odată cu trecerea timpului, a devenit puțin mai ușor. M-am întors la muncă, am început să mă întâlnesc cu prietenii și am învățat din nou să dorm normal. Dar în fiecare sâmbătă continuam să merg la cimitir. Acolo am observat pentru prima dată florile ciudate. În dimineața aceea, un buchet mic de crini albi zăcea lângă monument. M-am gândit că venise sora Lorei și i-am trimis chiar și un mesaj de mulțumire. Dar ea a răspuns că nu mai trecuse pe la cimitir de săptămâni întregi. Atunci m-am gândit la prietenii soției mele. Cu toate acestea, o săptămână mai târziu, un nou buchet a apărut lângă mormânt. De data aceasta erau trandafiri roșii. O săptămână mai târziu, cineva a lăsat margarete.
Am început să întreb pe toată lumea care ar fi putut să o viziteze. Nimeni nu știa nimic. Dar buchetele continuau să apară în fiecare sâmbătă. Și întotdeauna foarte devreme dimineața, înainte de sosirea mea. Într-o zi am venit special la ora șapte dimineața, dar florile erau deja lângă monument. Sâmbăta următoare am venit și mai devreme, dar am întârziat din nou. Cineva părea să știe exact când voi fi acolo. După aceea, am început să simt nu doar curiozitate, ci și anxietate. Acum aveam prea multe întrebări în cap. Într-o seară am cumpărat o cameră mică. Foarte târziu noaptea m-am dus la cimitir și am ascuns-o printre tufișurile dese din fața mormântului. Îmi era puțin rușine de ceea ce făceam, deși incertitudinea mă chinuia deja de câteva luni. Săptămâna următoare s-a târât îngrozitor de încet. Sâmbătă am decis în mod intenționat să nu merg la cimitir. Am rămas acasă până seara și apoi am deschis înregistrarea de pe cameră. Timp de câteva ore nu s-a întâmplat nimic. Oamenii treceau pe alee, o femeie în vârstă s-a oprit lângă un mormânt vecin, un muncitor de la cimitir mătura frunzele uscate. Și atunci ora a apărut pe ecran — 7:43. O mașină întunecată s-a oprit lângă mormânt. Și văzând cine anume a coborât din mașină și s-a apropiat de mormântul regretatei mele soții, am rămas înspăimântat la maximum Continuarea poveștii poate fi găsită în primul comentariu 👇‼️👇‼️👇‼️👇
Din ea a coborât un bărbat de aproximativ cincizeci și cinci de ani. Purta un palton gri și ținea în mâini un buchet de bujori albi. Bărbatul s-a apropiat de monument și a pus florile. Dar nu a plecat. S-a lăsat jos lângă mormânt și a stat acolo aproape douăzeci de minute. Uneori spunea ceva, dar camera era prea departe, așa că nu am putut distinge cuvintele. Înainte de a pleca, bărbatul a atins fotografia Anei cu mâna și și-a lăsat capul în jos. După chipul său se vedea că se simțea îngrozitor. Am revăzut înregistrarea de mai multe ori. Fața mi se părea familiară. Și abia târziu în noapte mi-am amintit unde îl văzusem înainte. Era doctorul Mark Wilson. El a fost cel care a tratat-o pe Ana în spital înainte de moartea ei. Sâmbăta următoare am ajuns la cimitir înainte de zori și m-am ascuns într-o mașină din apropiere. În jurul orei nouă dimineața a apărut aceeași mașină întunecată. Doctorul a ieșit cu flori. Am așteptat să se apropie de mormânt și apoi am mers după el. Când m-a văzut, bărbatul a pălit brusc. — Mă mai amintești? / Mă mai ții minte? — am întrebat. Nu a răspuns nimic. — De ce îi aduci flori soției mele în fiecare săptămână? Doctorul s-a uitat la mormântul Anei și a spus încet: — Am sperat că nu va trebui niciodată să vă explic asta. După aceste cuvinte, totul s-a strâns în interiorul meu. I-am cerut să spună adevărul.
S-a dovedit că, după prima internare a Anei în spital, rezultatele uneia dintre analize au arătat o complicație periculoasă. Era necesar să se efectueze imediat o investigație suplimentară și să se schimbe tratamentul. Dar doctorul a evaluat greșit rezultatele. A decis că indicatorii nu reprezentau o amenințare serioasă și i-a permis Anei să se întoarcă acasă. Când a fost dusă din nou la spital o săptămână mai târziu, era deja prea târziu. După moartea Anei, s-a efectuat o anchetă în interiorul spitalului. În documente, cauza morții a fost menționată ca fiind o complicație a bolii, iar eroarea medicului nu a devenit niciodată cunoscută familiei noastre. Doctorul a recunoscut că el a fost cel care a insistat să nu mi se spună toate detaliile. Se temea să-și piardă locul de muncă, licența și să-și distrugă viața. Dar după aceea nu a mai putut nici el să trăiască în liniște. O amintea constant pe Ana. Din fișa ei medicală și din discuțiile din timpul tratamentului, își amintea că îi plăceau bujorii albi. De aceea, la câteva luni după moartea ei, a venit pentru prima dată la cimitir și i-a adus. Apoi a venit din nou. Așa a devenit un obicei.😐😐
